Trăim într-o lume plină de suferință sub diverse forme. Începând cu boli la care nu facem față cum este cancerul (parcă îți este frică să te mai duci la doctor că te doare ceva, nu cumva să îți spună că ai cancer), războaie mai aproape sau mai departe de noi dar fiecare destrămând vieți și familii, accidente în diverse forme la care te întrebi de ce a trebuit să se întâmple (cu ce a greșit fata care a murit în accident), cataclisme naturale care distrug comunități. Suferința este peste tot în jurul nostru, iar datorită abundenței de informații care ajung la noi prin toate canalele de mass-media și social-media, ne-am format cumva un zid de autoapărare astfel încât să nu ne încărcăm prea mult cu suferințele altora. Este același mecanism de autoprotecție care îl vedem și la medici, dacă ei s-ar încărca cu poverile fiecărui pacient pe care îl tratează sau operează nu ar mai putea să își facă meseria din cauza implicării emoționale. Dar în cazul nostru, acest zid de protecție ne împiedică de multe ori să vedem suferințele de lângă noi, exact ceea ce făcea biserica primară (implicarea activă în suferințele din jurul ei) noi nu mai facem pentru că ni s-a format acest mecanism de respingere la prea multe informații privind suferința.
Ca oameni nu suntem capabili să ducem în spate atâta suferință, care de cele mai multe ori este cauzată de acțiunile noastre, războaiele de multe ori încep pentru că cei de născuți din aceeași mamă nu se mai înțeleg. De la începutul umanității și până azi pare că nimic nu s-a schimbat: Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. (Geneza 6:5) Au trecut mai mult de 4000 de ani și umanitatea este exact la fel. Mai avem vreo scăpare din fața răului care ni-l facem cu propriile noastre mâini? Există undeva un răspuns la suferința umană? sau asta e viața și trebuie să ne resemnăm că suferința nu se va termina niciodată? Înțelepții lumii par să se resemneze și să îndulcească suferința făcându-o mai ușor de suportat prin trans umanism. Trans umanismul este o mișcare culturală și filozofică internațională care susține utilizarea științei și a tehnologiei avansate pentru a depăși limitele biologice ale corpului și minții umane. Obiective principale ale acestei mișcări sunt: extinderea longevității - eliminarea îmbătrânirii și a morții involuntare; îmbunătățirea cognitivă și fizică - creșterea inteligenței, a memoriei, a rezistenței și a sănătății prin tehnologie; depășirea condiției umane - evoluția către o stare post-umană. Însă doar asta să fie soluția? Îndulcirea supei acre a suferinței cu zahărul trans-umanismului? Nu există un alt răspuns dincolo de capacitatea umană de a rezolva problema?
Răspunsul la o astfel de întrebare este condiționat de răspunsul la o altă întrebare care o precedă: în cine te încrezi în om sau în Dumnezeu? Suferința este rezultat al păcatului. Suferința este efectul păcatului, și a început de la prima familie împrăștiindu-se în toată Scriptura. Iar Dumnezeu nu încearcă să o ascundă ca nu cumva omul să se sperie, ci o prezintă cu toate implicațiile ei, însă oferă în același timp un răspuns la ea, și aduce o soluție la această problemă a suferinței. Suferința se referă atât la o durere fizică cât și una la nivelul sentimentelor. Prima familie a început să sufere de când a fost alungată din Grădină și obligată să muncească fizic pentru a avea hrană, iar mai târziu suferința a lovit în urma păcatului invidiei prin crima lui Cain. Suferința începe să strige încă din zorii creației: Și Dumnezeu a zis: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. (Gen. 4:10) și până în Impărăția lui Dumnezeu sub altar: Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră. Ei strigau cu glas tare și ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care ești sfânt și adevărat, zăbovești să judeci și să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10).
Dar problema suferinței nu este simplă de loc, iar una din greșelile care le facem este că nu știm cum să abordăm această problemă a suferinței. De multe ori în discuțiile noastre cu cei care nu îl cunosc pe Dumnezeu care se prezintă pe sine în Scripturi, încercăm să-l justificăm pe Dumnezeu, însă nu are nevoie de justificarea noastră cu privire la El în fața celor care nu-l cunosc. Ceea ce trebuie să facem noi este să îl prezentăm așa cum este El, nu să-l justificăm. Pe El nu trebuie să-l apărăm, nu trebuie să încercăm prin argumentele noastre să sperăm că ceilalți le vor accepta. Ce trebuie noi să facem este să expunem caracterul complex al Dumnezeului nostru și să lăsăm Duhul Sfânt să își facă lucrarea de convingere și transformare lăuntrică.
Iar pentru asta trebuie prima dată noi să îl înțelegem ca să putem să îl prezentăm corect. În problema suferinței una din cheile de deschidere spre înțelegere este tocmai răspunsul lui Dumnezeu la strigătul de sub altar: Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă și li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă și al fraților lor, care aveau să fie omorâți ca și ei. (Apoc. 6:11)
Acest tipar îl găsim în întreaga scriptură și ne vorbește despre răbdarea lui Dumnezeu.
În Egipt poporul striga de suferință, iar El i-a izbăvit doar într-un punct anume, atunci când paharul nelegiuirilor celor care erau în țara Canaan a fost plin. Și Domnul i-a zis lui Avram: „Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă îl voi judeca Eu; și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății. Tu vei merge în pace la părinții tăi; vei fi îngropat după o bătrânețe fericită. În al patrulea neam, ea se va întoarce aici, căci nelegiuirea amoriților nu și-a atins încă vârful.” (Geneza 15:13-16). Aici se împletește dragostea cu dreptatea, în dreptatea Lui trebuia să-i radă de pe fața pământului pe cannaniți dar în dragostea lui i-a mai răbdat pentru că dragostea implică răbdare. Cei din Canaan erau profund idolatri, nu erau doar simple triburi (amoriți, hetiți, iebusiți, etc.) care trăiau liniștite și a venit Israel de i-a omorât. Erau popoare care își aduceau copiii ca ofrandă zeilor lor închipuiți. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a răbdat pentru că i-a iubit. Suferința mai este pe pământ pentru că încă ne iubește. Fiecare din noi am pricinuit suferință în stânga și dreapta noastră așa încât, în dreptatea Lui, ar trebui să ne secere de pe picioare pe fiecare. Dar dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. (1 Corinteni 13:4) Apostolul Pavel încerca să învețe biserica din Corint care este caracterul dragostei lui Dumnezeu, contrar caracterului dragostei umane. Dragostea umană se manifestă condiționat pe când dragostea lui Dumnezeu este necondiționată și este răbdătoare, dar la fel cum s-a încheiat la un moment dat pentru triburile cananite, la fel se va încheia pentru întreaga umanitate când Hristos va reveni pe cer ca judecător.
Când ajungi în suferință, și cineva vine și încearcă să te consoleze spunându-ți: știu ce simți, dar tu știi că nu are cum să știe pentru că nu avut parte de suferința pe care o ai tu, nu e așa că nu te poți apropia să te deschizi față de persoana respectivă? Din această perspectivă, Dumnezeu nu este un zeu distant, ci El s-a făcut părtaș la suferința umană, suferind moarte de cruce. Hristos a suferit (pe lângă pentru a rezolva problema păcatului nostru plătind prin moartea Lui în locul nostru) ca să putem să avem încredere în El, să putem să ne apropiem de El știind că și El a suferit, nu a rămas distant în înaltul cerului, ci a venit printre noi și s-a identificat cu suferința umană. În mitologia greacă, Zeus era cel care genera suferința pe pământ ca modalitate de pedepsire a oamenilor. Dar Dumnezeu nostru vine înspre om pentru a rezolva problema suferinței umane. Poți avea încredere într-un asemenea Dumnezeu?
Suferința Lui avea să fie profețită cu mult înainte de a se întâmpla, și este descrisă în bine-cunoscutul capitol 53 din cartea profetului Isaia. Dar un Dumnezeu care suferă nu prea se potrivește cu concepția umană despre Dumnezeu, din punct de vedere rațional nu are nici o logică: dacă Dumnezeu este atotputernic nu are cum să sufere, atotputernicia Lui poate anula suferința Lui. Petru este cel care verbalizează acest raționament: Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16) îl vedem aici recunoscând divinitatea lui Isus iar apoi când Hristos le spune ucenicilor că va pătimi și va fi omorât, Petru L-a luat deoparte și a început să-L mustre, zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16:20).
Totuși, El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui (Isaia 53:4) un Dumnezeu care să demonstreze că îți înțelege suferința, se face El însuși părtaș la această suferință. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu la suferință, și anume că se identifică cu ea. Iar din cauza faptului că Dumnezeul atotputernic s-a identificat cu suferința, durerea provocată de suferință este mai ușor de purtat de către om pentru că Dumnezeul atotputernic a ușurat povara. Vorbiți cu bolnavi care și-au predat viața lui Dumnezeu și îi veți auzi de cele mai multe ori afirmând că împreună cu Dumnezeu este mai ușor, nu că a dispărut orice durere, ci că este mai ușor!
In Apocalipsa ca în orice carte profetică, profetul vede imagini în diferite puncte ale timpului. Pentru început vede imagini din prezent, iar apoi vede imagini dintr-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat în funcție de mesajul pe care Dumnezeu vrea să îl transmită. La fel și Ioan vede prima dată suferința care striga de sub altar în versetele 9 și 10 din capitolul 6, iar apoi o vede rezolvată în cerul nou și pământul nou: Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:3-4). Rezolvarea este posibilă datorită victoriei Mielului, a Hristosului care a biruit pe Diavol. Scriptura se încheie cu aceeași imagine cu care a început, un Dumnezeu care locuiește cu oamenii, aproape de ei, un Dumnezeu pe care îl vezi și îl atingi nu doar îl simți, o prezență reală, tangibilă, dar la un nivel de tangibilitate superior de ceea ce percepem acum pe pământ. Apropierea de soția mea este tangibilă, întind mâna și o ating, îi simt căldura palmei, îi simt respirația, dar cred că ceea ce vom simți când lângă Dumnezeu depășește chiar și capacitatea noastră de a ne imagina. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei, și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. (Geneza 3:8) Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. (Apocalipsa 21:3). Textele acestea ne transmit următorul mesaj: acolo unde este Dumnezeu nu este suferință.
Aș vrea să ne imaginăm următoarea ilustrație: să presupunem că cineva ar face un nou continent pe care să nu fie nici un fel de boală, nici un război, nici o formă de criminalitate. Cu siguranță bogații lumii și cei care ar avea bani să plătească intrarea pe acest continent ar face coadă ca să ajungă acolo. Dar interesant ca Dumnezeu tocmai asta ne oferă un cer nou și un pământ nou pe care nu este suferință, iar partea cu adevărat minunată este că nu trebuie să plătești ca să poți intra ci doar trebuie să crezi în jertfa mântuitoare a lui Hristos.
Este important să avem perspectiva corectă asupra suferinței. Apostolul Pavel scrie Bisericii din Roma o scrisoare în care el le dă următoarea învățătură după ce a înțeles și el problema suferinței din perspectivă divină: (Rom 8:18) Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi. Pavel scrie aceste cuvinte în jurul anului 57, iar Apocalipsa lui Ioan nu era încă scrisă (abia mai târziu în anul 96), și Pavel a fost răpit până la al treilea cer - în contextul scriptural și cultural, al treilea cer reprezintă Raiul sau prezența directă și absolută a lui Dumnezeu. Deși Pavel nu a fost îndemnat de Duhul să dea atât de multe amănunte despre Raiul lui Dumnezeu ca și Ioan, ceea ce a văzut acolo i-a fost suficient să întărească biserica. Apostolul nu se referea doar la suferințele pricinuite de diversele boli mortale ale vremii respective, ci ca să înțelegem trebuie să cunoaștem contextul vremii. În anul 57 când scrie Pavel, împărat al Romei era Nero, unul din cei mai mari tirani ai imperiului, un om care a fost în stare să dea foc orașului Roma și să-i acuze pe creștini că ei au incendiat orașul. În vremea respectivă deja începuse persecuția asupra creștinilor, iar Pavel vine să sprijine biserica în a rezista în fața suferinței pricinuite de persecuția care începuse și avea să fie tot mai intensă până în anul 313 în vremea Împăratului Constantin. Pavel le spune că dimensiunea slavei viitoare de care Dumnezeu va face parte Bisericii nu se poate compara cu dimensiunea suferinței de care aceeași biserică avea parte în vremea respectivă, prima fiind infinit mai mare.
Așadar, Dumnezeu are un răspuns la suferință prin jertfa Fiului Său, și are o rezolvare a suferinței prin victoria finală a Fiului Său. Problema noastră este că noi trăim în perioada dintre aceste două evenimente, și suferința încă ne macină. Dar la fel cum cei care trăiesc la polul nord, în întuneric timp de 6 luni, știu că urmează să vină lumina, la fel și noi știm că suferința se va sfârși.
Să-i mulțumim că la El avem atât răspunsul cât și rezolvarea la problema suferinței.